Obiectul de studiu al merceologiei

Inceputurile merceologiei

Scoala germană consideră lucrarea lui Johan Beckmann Curs pregătitor de merceologie sau pentru cunoaşterea celor mai alese mărfuri din străinătate (1793 – 1900) ca reprezentând începuturile Merceologiei, acesta fiind întemeietorul catedrei de Economie şi ştiinţă camerală de la Universitatea din Gotingen [223] O altă lucrare îl plasează pe GP Balducci Pegoloti (anul 1440) cu lucrarea Tratat despre greutăţi, măsuri şi mărfuri, ca şi a altor lucruri ce constituie ştiinţa negustorilor de pretutindeni.

In România, începuturile Merceologiei sunt legate de consacrarea învăţământului comercial românesc în anul 1864 când s-au înfiinţat primele şcoli de la Galaţi şi Bucureşti. Prima carte destinată studiului mărfurilor, respectiv Cunoşciinţa mărfurilor a fost cea a lui N Mallian, publicată în Principate (Craiova) în 1879 [313, 3] . A urmat cartea lui A. Vlaicu Merceologia şi Tehnologia [1895] care a preluat spiritul şcolii germane de merceologie spre deosebire de Mallian care era absolvent al şcolii din Bucureşti la care se preda după o programă adaptată după cea a Scolii Comerciale din Paris şi chiar cu profesori francezi [239].

Perioada precursorilor

Perioada de întemeiere a Merceologiei

Perioada Merceologiei generale

Perioada studiului tehnic al materiilor prime sau Merceologia tehnică

Perioada curentelor moderne cu Merceologia tehnologică şi Merceologia teleologică

Victor Poschl profesor la Academia comercială din Mannheim consideră că în centrul preocupărilor merceologiei trebuie să stea marfa şi nu procedeul de producţie al mărfii.

Orientarea scolii româneşti a resimtit influenţele şcolii sovietice de Merceologie care era înrudită cu şcoala germană

Termenul de merceologie este menţionat în Dicţionarul Politehnic din 1967 ”ştiinţa care se ocupă cu studiul mărfurilor ca obiecte ale comerţului, cu provenienţa şi tehnologia lor, cu ambalarea şi păstrarea lor dpdv al valorilor de întrebuinţare”

In Marele Dicţionar Enciclopedic italian (1985) „Merceologia este ştiinţa sau, mai bine zis un complex de ştiinţe care au ca obiect studiul mărfurilor….. Numele semnifică problematica asupra mărfurilor. In contrast cu simplitatea denumirii ce i-a fost dată, Merceologia este între ştiinţele cele mai vaste si complexe” [223]

După 1980 se remarcă o aplecare a Merceologiei către aspectele economice pentru valorificarea superioară a resurselor materiale, optimizarea raportului cheltuieli – efecte etc.

In 1996 Dicţionarul de Merceologie considera „ Merceologia cuprinde ansamblul conceptelor, metodelor, tehnicilor de analiza şi aprecierea calităţii şi finalităţii produselor şi de adaptare şi reproiectare a acestora, în vederea unei satisfaceri eficiente, cu sisteme noi şi cuprinzătoare de produse” [37]

Si ca să mai facem un pas Merceologia este ştiinţa care studiază mărfurile materiale dar şi pe cele fără conţinut material, în toata complexitatea lor.

Chiar şi etimologia termenului de Merceologie evidenţiază importanţa categoriei marfă (mercis = al mărfii (lb. latină), logos (lb. greacă) = ştiinţă) deci Merceologia este ştiinţa mărfurilor.

Tematica abordată de Merceologie este deosebit de vastă, aceasta aflându-se la graniţa mai multor discipline clasice si moderne, ceea ce-i conferă caracterul interdisciplinar şi complex. Merceologia studiază sortimentele de produse şi problemele specifice loturilor comerciale referitoare la clasificare, codificare, tipizare, modulare, recepţia calitativă a loturilor, marcare şi etichetare, păstrarea şi transportul mărfurilor. Scopul este de a se ajunge la un grad de satisfacere al nevoilor clienţilor prin realizarea produselor la un nivel calitativ ridicat şi mai ales diversificarea gamei sortimentale. Rolul Merceologiei este de a studia mărfurile in dinamica lor (Fig. 1)

Studiul Receptie Vanzare Grad de

Pietei poluare

Nevoi Productie Comert-Turism Consum Mediu

Nevoi noi Produse noi Grad de satisfacere Nu/Da

După cum se poate observa Merceologia studiază mărfurile şi în sfera post-consumului pentru a prevedea şi identifica căile de protecţie a mediului înconjurător.

Schema principalelor domenii de studiu ale merceologiei.

MERCEOLOGIE

CALITATEA

UTILITATE

Valoare de întrebuinţare

SORTIMENT

EFICIENTA

În utilizare

PROPRIETATI

MANAGEMENTUL CALITATII

METODE DE VERIFICARE A CALITATII

STANDARDE

PASTRAREA CALITATII

AMBALAJE

Fig. 1 -Domenii de studiu ale merceologiei după I.Stanciu [4]

(adaptată după I. Ionescu Muscel)

Merceologia in conexiune cu alte ştiinţe

Sunt bine cunoscute conexiunile cu :

- disciplinele tehnice - tehnologia, fizica, chimia, metrologia, standardizarea;

- disciplinele economice - economie politică, managementul, marchetingul, economia comerţului şi a turismului, relaţii economice internaţionale ;

- discipline sociale - sociologia, psihologia, ergonomia estetica mărfurilor, protecţia consumatorului. Matematica, statistica şi informatica sunt de mare ajutor prin modelele implementate în merceologie.

G. Gunter - sugestivă conexiune cu celelalte ştiinţe (copacul)

Toata strădania noastră în studiu trebuie să ne conducă la această universalitate a merceologiei similară cu a termenului marfă

Inainte de toate trebuie să pornim de la utilitatea mărfii care reprezintă capacitatea acesteia de a satisface trebuinţe de consum sau de producţie, de a fi de folos oamenilor. Utilitatea mărfurilor este determinată de caracteristicile acestora, deci este intrinsecă. Pentru a fi utile mărfurile trebuie să se încadreze în structura nevoilor sociale existente adică să corespundă dorinţelor, gusturilor, exigentelor şi aşteptărilor oamenilor. In acest fel utilitatea capătă sens economic în raport cu o nevoie socială.

CAP. 2. MARFURI TEXTILE

2.1. Clasificarea sortimentului de fibre textile

2.2. Structura chimică a fibrelor, principalele caracteristici de calitate

2.2.1. Fibre textile naturale

2.2.2. Fibre textile chimice.

2.3. Mărfuri textile ţesute.

2.4. Mărfuri textile tricotate

2.5. Mărfuri textile neţesute.

2.6. Confecţii textile.

2.7. Caracteristici tehnologice, indici de calitate, marcare, ambalare, transport, depozitare.

Mărfuri textile. Prezentare, caracteristici

La baza fabricării mărfurilor textile stau fibrele textile Ponderea participării lor în totalul cheltuielilor pentru obţinerea mărfurilor textile este foarte mare de circa 60-70%.

Fibrele textile asigură principalele funcţii ale mărfurilor textile – protecţie, igienă, confort, dacă ne referim la satisfacerea nevoilor sociale şi conferă caracteristici de durabilitate, rezistenţă, finisare, ce contribuie la realizarea calităţii mărfurilor.In Fig 1 este prezentată clasificarea fibrelor textile.

I.3.1. Fibrele minerale – Azbest

Acestea se obţin din minereuri fibroase de serpentin şi amfibolit prin zdrobire, destrămare şi curăţare de părţile nefibroase

După destrămarea rocii fibrele se amestecă cu 10 % bumbac ca material de legătură, după care se expun arderii pentru distrugerea bumbacului.

anorganice - minerale - azbest

seminţe - bumbac

tulpini - in, cânepă,

iută

Fibre vegetale frunze - manila,

naturale fructe - cocos,

ananas

organice

Produse de glande -

mătasea

animale

produse de piele-lâna,

Fibre păr cămilă, iepure

textile fibre de sticlă

anorganice

fibre optice

Fibre

chimice Fibre artificiale

organice

polimerizare

Fibre sintetice policondensare

poliadiţie

Fig. 1 - Clasificarea fibrelor textile

I.3.2. Fibrele textile organice vegetale

Fibrele textile vegetale [ 15 ] prezintă structuri monocelulare (bumbac) şi policelulare (in sau cânepă).

I.3.2.1. Bumbacul

Bumbacul face parte din familia Malvaceelor, genul Gossypium şi reprezintă una din cele mai importante fibre care se prelucrează în industria textilă ca urmare a multiplelor întrebuinţări şi a costului destul de convenabil, comparativ cu alte fibre. Fibra se formează din epiderma sămânţei de bumbac, aflate în interiorul capsulei de bumbac. Industria bumbacului este prezentă şi în România în centre ca: Bucureşti (cu peste 26% din producţia de ramură), Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare. Botoşani, Iaşi, Gura Humorului.

Fibra de bumbac este alcătuită din circa 94 % celuloză pentru planta ajunsă la maturitate, restul fiind reprezentat de ceruri, pectine, substanţe minerale etc.

I.3.2.1.1.Structura morfologică a fibrei de bumbac

Din punct de vedere morfologic fibra de bumbac se caracterizează prin prezenţa peretelui primar, secundar şi a lumenului.

Peretele primar reprezintă 5 % din masa fibrei şi este format dintr-o reţea de fibre celulozice. Este acoperit cu un strat exterior cu structură nefibrilară (cuticula) format din ceară, substanţe pectice şi proteice.

Peretele secundar cupride trei straturi (S₁, S₂, S₃) din care primele două au ponderea cea mai mare în celuloză.

Lumenul se prezintă sub forma unui canal interior, format din substanţe protoplasmatice şi pigmenţi naturali, care scad pe măsură ce fibra se maturizează (40 zile)

I.3.2.1.2. Proprietăţile fibrei de bumbac

Proprietăţile fibrei depind de structura supramoleculară, de gradul de împachetare al fibrei, de gradul de polimerizare

Lungimea fibrei constituie un factor important ce determină calitatea finală a firului.O lungime mai mare a fibrelor influenţează pozitiv rezistenţa şi aspectul cât şi procesul de filare (optimizarea parametrilor utilajelor din filaturi).

Lungimea este o caracteristică fundamentală care se determină prin curbe de distribuţie care permit determinarea lungimii medii ştapel şi a lungimii modul.

Sistemul internaţional de clasificare împarte caracteristicile de calitate ale bumbacului în trei grupe

· gradul - indicator privind culoarea , prezenţa impurităţilor şi calitatea egrenării

· lungimea ştapel

· caracterul – indicator care are la bază caracteristicile de rezistenţă, uniformitatea fibrelor, luciul şi culoarea

Fineţea bumbacului are maximă importanţă în prelucrarea lui.Fineţea variază de la o specie de bumbac la alta, dar şi de la o fibră la alta sau chiar în cadrul aceleeaşi fibre. Cu cât fineţea este mai mare cu atât randamentele de prelucrare şi proprietăţile chimice ale fibrei sunt mai bune.

In condiţii standard sorbţia de umiditate este cuprinsă între 6 – 8 % ceea ce conferă materialelor textile caracteristici igienice superioare.

I.3.2.1.3. Reacţii de modificare a celulozei

Prezenţa grupelor carboxilice, aldehidice sau cetonice dar mai ales a celor hidroxilice poate influenţa reactivitatea celulozei. Reactivitatea chimică specifică a celulozei este dependentă şi de gradul înalt de ordonare. Reacţiile chimice frecvent întâlnite sunt cele de substituţie prin care se modifică însuşirile fizico – chimice şi mecanice ale celulozei.

Reacţiile de reticulare a celulozei, care se desfaşoară între diverşi reactanţi ce pot reacţiona cu grupele hidroxilice ale celulozei sunt foarte importante şi se întâlnesc în cadrul diferitelor tratamente (ex : neşifonabilizarea).

Cianoetilarea celulozei se aplică şi în cazul fibrelor de bumbac prin tratarea celulozei cu acrilonitril în cataliză bazică, pentru obţinerea unor proprietăţi îmbunătăţite.

Reacţiile de grefare ale celulozei oferă de asemenea posibilitatea modificării dirijate a proprietăţilor fizice şi chimice ale fibrelor de bumbac, in, cânepă etc.

I.3.2.2.Inul şi cânepa

Fac parte din categoria fibrelor liberiene alături de ramie, chenaf (clasa dicotiledonatelor) şi manila, sisal, cocos (clasa monocotiledonatelor) şi se găsesc în ţesuturile plantelor numite „liber” sub forma unor aglomerări de fascicole fibroase. Agregatele celulare sunt constituite din celuloză aproape pură, legate în fascicole cu ajutorul unor incruste necelulozice : lignina, substanţe pectice, ceruri, taninuri.

Fibrele liberiene se clasifică din punct de vedere tehnic în trei grupe:

Þ fibre moi (fine) : in, rafie utilizate pentru fabricarea ţesăturilor fine ;

Þ fibre aspre : cânepa , iuta şi chenaful, utilizate pentru fabricarea ţesăturilor mai groase şi a unor articole tehnice ;

Þ fibre foarte aspre : manila, sisal, cocos, fibre puternic lignificate, din care se fabrică articole tehnice, sfori, cabluri etc.

Fibrele sunt formate din aglomerări de celule liberiene sub forma unor fascicole, motiv pentru care sunt denumite pluricelulare.

Separarea fibrelor din tulpinile plantelor liberiene se face prin utilizarea proceselor chimice, fizice, mecanice sau biologice (topirea plantelor, zdrobirea tulpinilor, meliţarea, tratamente cu acizi şi baze etc)

Fibra de in se utilizează pentru industria încălţămintei, în marochinarie.

Fibra de cânepă se întrebuinţează pentru ţesături, stofe de mobilă, pânză de saci, ambalaje, prelate, sfori , frânghii.

Fibrele de iută, de origine asiatică, au un aspect mătăsos şi o higroscopicitate ridicată (33 %) si se utilizează pentru ambalaje, saci, covoare,

I.3.3.Fibrele de origine animală

Fibrele de origine animală folosite în industria textilă sunt părurile şi mătasea. Lâna asigură materia primă pentru o gamă largă de produse casnice şi este legată de o ocupaţie străveche - păstoritul - Incă, se mai păstrează obiceiul în mediul rural ca unele piese vestimentare (iţari, cămăşi) sau cele de uz gospodăresc (cuverturi, covoare, cergi), să fie lucrate în casă.. Sunt zone tradiţionale de creştere a ovinelor (în jurul Braşovului şi Sibiului). Lâna fină şi semifină obţinută de la oile merinos reprezintă o materie primă deosebit de apreciată. În ultimii ani se foloseşte, tot mai mult, amestecul cu fire sintetice, obţinându-se produse de calitate.

Lâna şi părurile constituie produsul epidermic al unor animale printre care ovinele ocupă locul cel mai important prin cantitatea şi calitatea fibrelor.

Din punct de vedere chimic lâna este o substanţă proteică, principala componentă fiind cheratina.

Calitatea lânii depinde de rasa animalului (merinos, spancă , stogoşă şi ţurcană), de modul de îngrijire, calitatea hranei, de starea de sănătate a acestuia.

Fibrele de lână sunt policelulare dispuse în 3 straturi –un strat exterior cuticular solzos, un strat cortical care are cea mai mare pondere (format din 80% cheratină) şi un canal medular a cărui prezenţă nu este obligatorie. Celulele stratului cuticular poartă denumirea de solzi şi au rol în protecţia fibrei. Frecvenţa şi forma acestora depinde de rasa oilor, lânurile fine prezentând solzi mai mari.

Spre deosebire de fibrele vegetale, lâna rezistă la acizi făcând posibile operaţii de finisare, vopsire în medii acide.

Acţiunea alcaliilor asupra fibrelor proteice este mult mai energică decât a acizilor. Tratamentul alcalin produce scăderea tenacităţii fibrei, dizolvarea parţială sau îngălbenirea acesteia. Degradarea este mai puternică la temperaturi mai ridicate. La concentraţii crescute de hipoclorit sau apă oxigenată lâna se dizolvă.

In România clasificarea lânii se face după fineţe, lungimea fibrelor, în 4 grupe : fină (12 - 14), semifină (21-26) semigroasă (31-41) şi groasă (42). Primul număr indică grupa de fineţe iar cel de-al doilea treapta de calitate.

Mătasea naturală din ţară, cea importată din China, cât şi mătasea sintetică sau artificială sunt prelucrate în ţesătoriile de la Bucureşti, Lugoj, Timişoara, Iaşi, Codlea, Târgu Mureş.

Mătasea naturală rezultă prin secreţia glandulară a unui vierme numit Bombix mori.

Borangicul se obţine prin unirea capetelor fibrelor a 4-8 gogoşi şi tragerea simultană într-un singur fir, fără răsucire.

Partea principală a fibrei este formată din fibroină iar la exterior se află sericina ce o îmbracă ca o teacă şi care poate fi înlăturată prin degomare în soluţie slab alcalină. Mătasea se dizolvă în acizi diluaţi şi în soluţie cuproamoniacală. Faţă de coloranţi se comportă foarte bine – se poate vopsi chiar la rece.

I.3.4.Fibrele textile chimice

Fibrele textile chimice sunt fabricate din polimeri naturali polimeri celulozici, celuloză regenerată – vâscoza, fibrele polinozice, fibrele cuproamoniacale

In prezent se produce o gamă variată de fibre de vâscoză, unele cu caracteristici fizico – mecanice net superioare celor clasice. Preocupările actuale s-au axat pe obţinerea unor fibre cu tenacitate ridicată în mediu umed, fibre cu lumen (Viloft) care permit o bună absorbţie a apei, fibre destinate scopurilor medicale (Quel), fibra ignifugă (cu inflamabilitate redusă).

Fibrele de vâscoză se utilizează pe scară largă la obţinerea ţesăturilor pentru îmbrăcăminte, ţesături decorative şi funcţie de tipul obţinut sunt utilizate în industria bumbacului, a lânii sau a inului.

Fibrele cuproamoniacale se obţin din celuloza din lemn. Obţinerea fibrei acetat sau triacetat (prin esterificarea celulozei) conduce la fibre cu tuşeu asemănător mătăsii, elasticitate bună, dar o rezistenţă la rupere mai slabă, higroscopicitate mai redusă.

Fibrele artificiale tradiţionale pe bază de celuloză regenerată (vâscoza sau cele cuproamoniacale) prezintă o carenţă importantă, şi anume, utilizarea pentru obţinerea lor a unor compuşi riscanţi pentru mediul înconjurător. Utilizarea unui nou procedeu (ecologic) a condus la obţinerea fibrelor Lyocel care prezintă următoarele avantaje :

§ reducerea numărului de stadii de prelucrare ;

§ recuperarea completă a solventului utilizat ;

§ obţinerea de fibre cu caracteristici ce nu pot fi obţinute prin procedeele clasice.

Principalele proprietăţi fizico – mecanice ale fibrei Lyocel sunt determinate de gradul de cristalinitate superior. Din punct de vedere chimic, fibrele Lyocel se comportă asemănător celorlalte fibre celulozice.

Cele mai importante fibre obţinute din polimeri sintetici au denumiri diferite, funcţie de ţara de origine :

- fibre poliamidice : Relon, Nylon, Rylsan, Capron ;

- fibre poliesterice: Terom, Tergal, Diolen, Dacron, Trevira, Terital ;

- fibre poliacrilonitrilice : Melana, Dralon, Orlon ;

- fibre poliuretanice : Perlon U, Lycra, Virene.

Fibrele poliesterice se produc ca fibre scurte tip bb (bumbac), lână, in sau ca fire texturate volumizate pentru obţinerea de ţesături cu neşifonabilitate mare. Fibrele polipropilenice sunt uşoare, rezistente la reactivi, utilizate pentru ţesături decorative, covoare.

Fire

Fabricarea firelor din fibre scurte se face prin paralelizarea, cardarea, pieptănarea şi torsionarea fibrelor la maşinile de tors. Cardarea este operaţia de destrămare a fibrelor textile. Operaţia de pieptănare se aplică, mai ales, firelor mai lungi pentru o paralelizare cât mai bună.

Conform standardelor de stat controlul calitativ al firelor se face luându-se în considerare o serie de indicatori ca densitatea de lungime, torsiunea, rezistenţa, uniformitatea. Fineţea firelor se exprimă aplicând sistemul de numerotare după lungime sau după masă.

Cea mai dinamică industrie a sfârşitului de mileniu este considerată a fi cea a fibrelor sintetice [16 ].

De când vorbim de astfel de fibre ? NYLON în 1936. Până la mijlocul anilor 50 au apărut fibrele acrilice, modacrilice şi poliesterice după care nu s-au mai produs noi fibre ci numai s-au modificat cele existente. S-au obţinut SUPER FIBRE caracterizate prin proprietăţi speciale, mai ales, rezistentă pronunţată.

v Teflon sau poli tetrafluoretilena – prezintă proprietăţi dielectrice foarte bune, coeficient de frecare foarte redus (mai mic decât cel al gheţii), foarte bună rezistenţă la agenţi chimici şi la lumină ;

v Fibre CARBON – obţinute prin degradarea controlată a PAN – ului utilizate în industria aero - spaţială şi în industria echipamentelor sportive (rachete de tenis, schiuri, crose de golf) ;

v Fibre ANIDEX - esteri ai unui alcool monocarboxilic cu acid acrlic Prezintă înaltă elasticitate, stabilitate dimensională, bune caracteristici igienice, rezistenţă la oxidanţi, la lumină, la clor ;

v Fibre melaminice - structură tridimensională ce-i conferă înaltă stabilitate şi rezistenţă la solvenţi şi flacară, utilizate pentru stofe de mobilă, în industria aeronautică, îmbrăcăminte de protecţie, filtre de aer ;

v Fibre aramidice - poliamidă cu câte două inele aromatice legate direct. 85 KEVLAR şi NOMEX fibre rezistente la temperatură ;

v Fibre PBO (p-fenilen 2,6 benzoxazonă) cu excepţionale proprietăţi mecanice comparativ cu alte fibre de înaltă performanţă ;

v Fibre de sticlă - înlocuitori ai azbestului (1930). S-au obţinut multe varietăţi de fibre de sticlă :

§ A_l– rezistentă la alcalii ;

§ C – rezistentă la agenţi chimici ;

§ E – rezistenţă electrică mare ;

§ Mg – rezistenţă foarte mare, conţine magneziu.

Aceste fibre sunt complet hidrofobe, nu pot fi vopsite. Colorarea se realizează în topitură cu pigmenţi sau apelând la tratamente fizice.

Ţesăturile

Ţesăturile sunt produse textile obţinute prin încrucişarea perpendiculară într-o anumită ordine a celor două sisteme de fire: unul de urzeală şi altul de bătătură.

Fig. 11 – Reprezentarea grafică specifică legăturii pânză

A - schema ţesăturii; B - desenul legăturii;

C - secţiune transversală prin firul de bătătură;

D - secţiune longitudinală prin firul de urzeală

Obţinerea ţesăturilor presupune o serie de operaţii :

· pregătitoare ţeserii (în secţia de preparaţie unde se pregăteşte urzeala şi bătătura);

· ţeserea propriu-zisă (ţesătorie).

Ţesătura crudă obţinută este supusă unor operaţii de finisare (albirea, mercerizarea, degomarea, piuarea, vopsirea, imprimarea, apretarea, diverse alte tratamente) ce depind de natura firelor şi de destinaţia ţesăturilor.

III.1.Sistemele de legături ale ţesăturilor

Îmbinarea firelor de urzeală cu cele de bătătură se poate face în diverse moduri ceea ce determină apariţia unui anumit desen sau influenţează calitatea sau destinaţia ţesăturilor. Modul de îmbinare poartă numele de legătură, armură sau contextură.

Legăturile ţesăturilor sunt clasificate după cum urmează:

Ø fundamentale (pânza, diagonal, atlas) ;

Ø derivate (panama, rips, crep) ;

Ø combinate (pânză cu atlas, atlas cu diagonal, pânză cu panama) ;

Ø cu desene mici – lanciate ;

Ø cu desene mari – jacard.

Tricoturi

III.2.Materiale neţesute

Produsele textile clasice sub formă de fire, ţesături sau tricoturi se realizează prin tehnologii convenţionale de filare, ţesere sau tricotare. Un alt tip de produse textile care substituie ţesăturile şi tricoturile este reprezentat de textilele neconvenţionale care se obţin prin tehnologii diferite de cele clasice. Aceste materiale se produc sub formă de produse plane sau tridimensionale şi au la bază un suport textil consolidat, cu sau fără materiale de consolidare, organe sau surse de consolidare. Când suportul textil este constituit numai din fibre, materialele textile neconvenţionale sunt denumite textile neţesute.

Clasificarea sistematică se face funcţie de o serie de criterii: structura suportului textil, procedeul de fabricaţie, procedeele de formare a suportului textil, modul de depunere al adezivului sau procedeul de consolidare:

- consolidare mecanică:

- consolidare prin interţesere - suportul textil fiind un strat fibros (Fig. 19);

Fig.19 - Strat fibros

- consolidare prin coasere-tricotare, coasere-tricotare-scămoşare, coasere-scămoşare;

- produse Tuffting, consolidate prin coasere (Fig.20):

Fig.20 – Produs tufting cu bucle tăiate

- consolidare prin procedee fizico-chimice cu adezivi:

- impregnare totală, pulverizare;

- cu fire impregnate în soluţii adezive;

- cu fibre sau pulberi termoadezive

a b

Fig. 21 - Materiale neţesute

a-fibre termoadezive; b-pulberi termoadezive.

- consolidare mixtă.

Textile caserate

Confectii textile

III.3.Determinarea calităţii ţesăturilor

In cazul ţesăturilor se determină masa, lungimea, lăţimea, grosimea, modificările dimensionale la spălat, precum şi legătura şi raportul de legătură.

Modul de întreţinere a produselor textile este indicat în Capitolul IV al HG 332. Conform Art.15:

- pentru confecţii textile indicarea modului de întreţinere se face individual pe eticheta realizată din materiale rezistente la tratamente ulterioare umidotermice, într-un mod lizibil, aceasta trebuind să reziste atâta timp cât rezistă şi materialul de bază al produsului.

1. Inscripţionarea etichetelor textile

Există mai multe sisteme de inscripţionare a etichetelor textile. România este afiliată la sistemul internaţional numit GINETEX. In cele ce urmează sunt prezentate câteva sisteme de inscriptionare a etichetelor textile: sistemul de inscripţionare Internaţional, American, Britanic, Japonez.

Tările membre ale GINETEX sunt Belgia, Franţa, Germania, Anglia, Olanda, Austria, Israel, Elveţia şi Spania. Principiile pe care se bazează inscripţionarea etichetelor textile sunt:

Simbolurile GINETEX se bazează pe cinci tipuri de exprimări grafice, fiecăruia corespunzându-i un anumit tip de proces:

Dacă simbolurile sunt marcate cu crucea Sf. Andrei (tăiate) atunci procesul respectiv este interzis cu desăvârşire!

Sistemul de inscripţionare American a fost introdus în anul 1972 şi reactualizat în 1984. Acest regulament fixează obligaţia producătorilor şi importatorilor de a marca permanent produsele textile cu etichete textile şi că o etichetă trebuie să rămână fixată pe produs pe toată durata de viaţă utilă a produsului. In Statele Unite instrucţiunile scrise sunt folosite cu precădere faţă de cele desenate şi se aplică pentru două grupe de ţesături: cele care suportă simpla spălare şi cele care se curăţă chimic.

Sistemul Britanic de inscripţionare se bazează, de asemenea, pe simboluri grafice pentru a prezenta informaţiile ce ţin de îngrijirea ţesăturii.

Sistemul de inscripţionare Japonez are în plus faţă de cele 5 proceduri obişnuite încă una, şi anume: stoarcerea sau "wringing"

In Canada, se folosesc cele cinci simboluri convenţionale, însă, acestea sunt colorate. Se folosesc cuvinte - pentru instrucţiunile neacoperite de simbolurile clasice - în engleză sau franceză. Ordinea de folosire a simbolurilor este: "washing, bleaching, drying, ironing, drycleaning".

In Australia standardele inscripţionării seamănă cu cele americane, (se folosesc instrucţiuni scrise în locul simbolurilor).

3.1. Obţinerea pieilor finite (operaţii preliminare tăbăcirii şi finisarea pieilor tăbăcite

3.2. Verificarea calităţii pieilor finite, marcare, ambalare, transport şi depozitare.

Obtinerea produselor de calitate din cele enumerate anterior implica piei finite corespunzatoare (structura si topografia pielii fiind de mare importanta, factorii de influenta din timpul vietii animalului, tipul de conservare a pielii si de tabacire care pot fi decisivi).

Cele mai importante materii prime sunt pieile tabacite precum si o serie de inlocuitori (folositi mai ales pentru avantajele economice). Se utilizeaza tesaturi, tricoturi, textile netesute. Ca accesorii amintim materiale din lemn (tocuri, flecuri, talpi, cuie sau la obtinerea unor piese pentru pastrarea incaltamintei cum ar fi sanurile sau calapoadele).Sunt utilizate de asemenea, materiale metalice (capse, carlige, butoni, blacheuri, scoabe) precum si materiale chimice (ssolventi organici, adezivi, materiale de vopsit, de pretat, ceruri, solventi de cauciuc).

Sursa de obţinere a pieilor naturale o reprezintă mamiferele domestice: bovinele, cabalinele, porcinele, ovinele, caninele etc. Se utilizeaza si animale marine (rechin, delfin, balene).

Pieile brute au o structură stratificată alcătuită din epidermă, dermă şi hipodermă. Cea mai importantă este derma alcătuită dintr-o împletire de fibre colagenice şi diverse alte substanţe proteice şi este formată la rândul ei din doua straturi : papilar pe care este fixată epiderma şi reticular care este stratul de legătură cu hipoderma.

1- epiderma ; 2 – derma ; 3 – hipoderma; 4 – folicul pilos; 5 – glande sebacee ; 6 – glande sudoripare ; 7 – fibre colagenice ; 8 – ţesut adipos; 9 - vase sanguine.

Pielea crudă este atacată de microorganisme şi de aceea trebuie supusă conservării. Procesul tehnologic de obţinere a pieilor presupune următoarele operaţii:

Conservarea se poate face in vederea opririi activitatii microorganismelor si se realizeaza prin:

- sărare – se utilizează în cazul în care pieile se prelucrează pentru blană si se bazeaza pe efectul bactericid al clorurii de sodiu;

- piclare – reprezintă tratarea pieilor cu o soluţie de acid sulfuric sau clorhidric care impiedica degradarea microbiana dar poate conduce la o serie de defecte de structura si aspect;

Cenuşărirea reprezintă operaţia de transformare a pielii crude în piele - gelatină prin îndepărtarea epidermei şi a părului, dizolvarea proteinelor interfibrilare, afânarea şi umflarea ţesutului fibros al dermei etc. Operaţiile mecanice utilizate constau în ştrecuirea prin care se îndepărtează resturile de carne şi grăsimi, depărarea mecanică şi făţuirea şi şeruirea prin care se îndepărtează hipoderma, în vederea obţinerii unei grosimi uniforme.

Tăbăcirea propriu-zisă – reprezintă operaţia prin care pielea – gelatină obţinută anterior este transformată într-un produs imputrescibil, semipermeabil, flexibil, rezistent. Materialele tanante utilizate sunt naturale sau sintetice. Acestea formeaza cu apa solutii coloidale ce patrund in piele conducand la o serie de complecsi imputrescibili.Tăbăcirea se realizează cu substanţe tanante care pot fi :

- vegetale – extracte de stejar, de brad etc.ce formeaza legaturi chimice cu colagenul din piele;

- minerale – săruri de crom, aluminiu (au avantajul că procesul de tăbăcire este mai rapid şi mai ieftin). Tabacirea cu crom, care este cea mai utilizata, duce la obtinerea de piei deosebite: usoare, stabile, rezistente la lumina si uzura, la caldura etc;

- animale (grasimi) – sunt utilizate untura de peşte şi gălbenuşul de ou si se obtin piei de culoare galbena caracteristica, foarte suple si durabile;

- sintetice – se combină cu pielea gelatină în amestec cu celelalte tipuri de tananţi (tăbăcire combinată). Se obtin piei mai pline, cu o structura densa a pielii.

Finisarea pieilor – ulterior tabacirii se face finisarea în vederea îmbunătăţirii unor proprietăţi (realizarea unui aspect agreabil, creşterea rezistenţă la uzură, la agenţi atmosferici, conferirea unei mai mari flexibilitati), pentru corectarea unor defecte si realizarea unui aspect comercial deosebit. Iată câteva din operaţiile realizate care includ neutralizarea, decolorarea, retanarea, ungerea, egalizarea, uscarea, întinderea şi călcarea, vălţuirea, apretarea şi impregnarea, vopsirea.

Prin neutralizare se indeparteaza aciditatea libera sau legata. Pielea devine mai plina, foarte fina si cu un tuseu placut.

Decolorarea presupune indepartarea substantelor tanante sau netanante necombinate.

Retanarea este operatia de tratare a pieilor cu materiale de umplere a spatiilot interfibrilare ale opielii (pentru talpi).

Ungerea permite imbunatatirea supletei, a moliciunii, a permeabilitatii acesteia fata de apa.

Uscarea influenteaza calitatea pieilor. Cele insuficient uscate sunt moi, iar cele excesiv uscate sunt casante si cu elsticitate si capacitate de udare reduse.

Intinderea si calcarea permit obtinerea unor proprietati mecanice imbunatatite.

Valtuirea asigura proprietati fizice bune, rezistenta la uzura, efect de lustru.

Apretarea si impregnarea realizeaza un aspect placut si uniformitatea culorii.

Vopsirea consta in aplicarea unei pelicule colorante aderente, ce nu modifica tuseul si desenul natural al pielii dar acopera mici defecte de suprafata. Urmeaza operatii de slefuire, lustruire, calcare, retusare si corectare.

Greutatea – este importanta deoarece pieile se comercializeaza la greutate ( poate varia de la cateva sute de grame la zeci de kg).

Suprafata si grosimea – aceste caracteristici sunt influentate de rasa animalului, de varsta, de sex, conditii de mediu. Exista: piei mici, 1 – 10 dm² (caine, bizam, nutrie); piei medii 10 – 100 dm² (ovine, caprine); piei mari, peste 100 dm².

Grosimea pieilor este variabila si este dependenta de zona topografica (5 mm pentru piei subtiri, 5 – 10 mm pentru piei mijlocii si mai mare de 10 mm pentru piei groase)

Compozitia chimica – variaza functie de animalul de la care provine. Ca particularitate, la ovine materiile grase ajung la 15 – 20 % iar la porcine 30 – 35 %. Alt component de interes tehnologic dupa colagen este keratina care poate atinge pana la 10 % din totalul keratinelor.

Aspectul estetic (linie, formă, stil, model, culoare) trebuie sa fie conform ultimelor cerinte ale modei.

Comoditatea exprimată indirect prin greutatea şi dimensiunile încălţămintei şi de adaptarea la forma piciorului

Purtabilitatea sau comportarea la purtare - presupune asigurarea unor cerinţe de igienă şi protecţia piciorului la mers normal, menţinerea temperaturii adecvate şi a umidităţii

Durata de exploatare este dependentă de materialele folosite şi de posibilitatea de reparare uşoară a încălţămintei

Fiecare familie se împarte în grupe comerciale funcţie de destinaţie, materia primă utilizată, modul de prelucrare etc.

Grupele comerciale au în componenţă articolele de încălţăminte. Urmează sortimentele (diferenţiate prin materia primă, mod de prelucrare ) şi varietăţile sortimentale de modele, de culori şi de mărimi individuale.

Marcarea se face pe ambele bucati din pereche, pe partea dreapta a carambului, specificandu-se marimea incaltamintei, nr de program si de comision, nr modelului, anul fabricatiei si semnul CTC.

Ambalarea – fiecare pereche se ambaleaza intr-o cutie de carton sau mucava plianta sau fixa.

Depozitarea – se face in incaperi uscate, aerisite, la o temperatura cuprinsa intre 10 ⁰si 25⁰ C, la o anumitaumiditate (65%), la cel putin 1 m de surse de caldura.

Transportul – articolele de incalataminte se transporta cu mijloace acoperite, in containere sau lazi. Se fac pachete de cate 5 cutii care se leaga impreuna, avand grija sa nu se degradeze.

Verificarea calitatii se face pe loturi (acestea trebuie sa contina incaltaminte de acelasi fel – cizme, ghete, bocanci, pantofi) si cu aceeasi destinatie (barbati, femei). Verificarea calitatii se face pe baza de STAS sau NT. si presupune:

¨ verificarea conditiilor de calitate privind forma si amplasarea partilor componente (vizual sau prin palpare);

¨ verificarea naturii materialului, a defectelor de confectioanre si de proiectare – astfel de verificari se realizeaza cand exista incertitudini privind materialul utilizat sau asupra modului de confectionare si a corectitudinii de proiectare a incaltamintei;

- defecte de proiectare care sunt grave pentru ca scad calitatea articolulul producand incomoditate, pozitie incorecta a tocurilor, amplasarea accesoriilor la locuri supuse eforturilor;

- defecte datorate materiilor prime si auxiliare : fete patate, rezistenta mica la apa, la uzura, presaj neuniform, piele rasa, diferente de nuanta, zgarieturi, accesorii deteriorate (feronerie, butoni, catarame).

- defecte de confectionare: desprinderea talpilor sau tocurilor, cusaturi strambe, piese asimetrice, captuseala cu cute, finisati incorecte (pete, scurgeri de vopsea)

Marochin – finisată cu desen în relief şi acoperită cu un strat de nitroceluloză

Acestea sunt produse executate din piele sau înlocuitori şi se folosesc ca accesorii de îmbrăcăminte (cordoane, curele) sau la transportul altor obiecte (portmonee, portochelari, serviete, poşete).

Materiile prime si auxiliare intrebuitate sunt cele de bovine, ovine, caprine, porcine, cabaline. Se utilizeaza si inlocuitori de piele: piele sintetica, articole textile (moar, ata de cusut), tesaturi caserate, accesorii metalice si din material plastic.

Functie de numarul de defecte si de gravitatea acestora (conform STAS-ului) se face incadrarea produselor in 4 clase de calitate (de masa, superioara, extra si lux)

Blanurile sunt piei de animale prelucrate pentru invelisul pilos, caracterizate prin aspect placut

Valoarea blanurilor este determinata de structura, forma, lungimea, tipul, asezarea si pigmentatia parului, de rasa animalului, de varsta, con\ditii climatice si geografice, conditii de hrana si de viata, mod de prelucrare.

Procesul tehnologic de prelucrarea cuprinde aceleasi faze ca si in cazul pieilor de incaltaminte cu o serie de deosebiri: nu se mai indeparteaza epiderma, tabacirea se face mineral sau prin argasire. Procesele de finisare sun t foarte importante pentru obtinerea unor blanuri aspectuoase si rezistente.

Eticheta este din pânză cu emblema fabricii, dar nu trebuie sa lipsească nici eticheta de carton

Blanurile sunt de diferite calitati: extra, lux, I,II,III (functie de marimea defectelkor)

Ambalarea se face în pungi de polietilenă urmată de aşezarea în cutii de carton. Depozitarea se face in depozite aerisite cu maxim 30 şi minim 5

4.2. Sortimentul şi calitatea semifabricatelor brute şi ameliorate din lemn.

IV. 2. Structura lemnului, compoziţie şi proprietăţi

Ca urmare a faptului că se află în cantitate mare în ţara noastră, lemnul a fost folosit, după cum se constată, din timpuri imemoriale, utilizarea lui fiind şi astăzi foarte importantă din punct de vedere economic. O serie de proprietăţi (fizice, mecanice sau tehnologice) face posibilă utilizarea lui, în mod curent, în construcţia de locuinţe sau orice alte construcţii pentru realizarea de planşee, pardoseli, uşi, ferestre dar si mobilier [72 - 75].

Structura lemnului este studiată din punct de vedere microscopic sau macroscopic.

¨ celule cu funcţii de conducere a sevei (trahee la foioase şi traheide la răşinoase);

¨ celule cu funcţii de nutriţie şi rezervă prin care circulă substanţe hrănitoare sintetizate în frunze [76].

După forma lor, celulele sunt parenchimatice (puţin alungite) şi prozenchimatice (alungite şi înguste).

Forma, mărimea şi poziţia celulelor ne dau indicaţii privind specia lemnoasă (elementele anatomice diferă de la o specie la alta). Lemnul de răşinoase are o structură microscopică mai simplă şi uniformă fiind constituit din puţine tipuri de elemente anatomice, spre deosebire de lemnul de foioase care prezintă o structură mult mai complexă (datorată numărului mare de tipuri de celule şi modului divers de dispunere şi grupare). Elementele anatomice principale sunt: traheidele, vasele sau traheele, fibrele, parenchinul şi canalele intercelulare.

Traheidele sunt celule alungite, închise, ce prezintă capete rotunjite la lemnul timpuriu şi ascuţite la lemnul târziu.

Traheele se obţin prin unirea celulelor prozenchimatice cu pereţi subţiri la care dispar pereţii intermediari, rezultând tuburi de diferite lungimi prin care circulă seva.

Fibrele liberiene sunt elemente de rezistenţă ale lemnului de foiase, distribuite foarte variat în lemn (benzi, zone insulare cu contur neregulat etc). Lungimea şi grosimea fibrelor variază de la o specie lemnoasă la alta.

Parenchimul se află în razele medulare. Poate fi parenchim lemnos (celulele parenchimatice sunt dispuse paralel cu axa arborelui) şi de rază (celule parenchimatice sunt dispuse radial).

Canalele intercelulare sunt reprezentate prin canalele rezinifere (ce conţin răşini) la răşinoase şi canale gumifere (gume, răşini, uleiuri) la foiase.

Structura, aspectul şi proprietăţile lemnului diferă, datorită neomogenităţii, pe cele trei secţiuni (secţiune transversală, radială, tangenţială).

Structura macroscopică are în vedere elementele prezentate în figura următoare [77]: